Da, o fii lumea agitată și plină de știri șocante și de nebunie, dar ce vină au copiii?
Probleme? Cine nu le are? Și chiar dacă or fi grijuri și suferințe, ce urât este să vezi părinți agitați care țipă și fac scandal în fața copiilor. În mijlocul acestei lumi cresc și copii. De ce să nu aibă și ei parte de bucuria pe care o merită? 🙂
Vezi ce interesant? Parcă îmi vine în minte versetul acela biblic din Eclesiastul:
“Toate îşi au vremea lor şi fiecare lucru de sub ceruri îşi are ceasul lui. (…)
plânsul îşi are vremea lui, şi râsul îşi are vremea lui “
Am văzut clipul de mai jos și mi-am dat seama că pentru copii este vremea bucuriei. Să nu uităm asta! 😀
În legătură cu absența mea. Am scris prea puțin în ultimele două luni. Din Iunie sunt plecat la munte într-o tabără pentru copii și tineri. Am multe experiențe acumulate pe care le voi povesti pe parcurs, când voi avea timp berechet. N-ar fi chiar potrivit să tastez în timp ce pierd momentele frumoase cu copiii sau tinerii de aici.
Aveam dreptate! Acum e Duminică, au plecat taberiștii și mai am doar o săptămână de stat pe aici. Poate cel mai mult m-a impresionat să cunosc o familie de nouă copii, toți sub vârsta de 15 ani. Au venit împreună cu alți doi verișori. Pe unii dintre ei îi știam, dar săptămâna aceasta au venit cu toții și .. te aștepți ca nouă + doi copii să distrugă tot, să facă gălăgie, mizerie.. Nimic mai fals! O așa bună educație cum le-a fost oferită mi-a dat curaj mult cu privire la o posibilă familie numeroasă!
Am avut o săptămână aglomerată și, în timpul pe care trebuia să îl dorm, am încercat să mai stau cu ei. Am sărit pe trambulină cu fetele, am jucat baschet cu băieții, am tras cu arcul și i-am dus la călărie pe toți, ba chiar au vrut să călărească și pe umerii mei. A fost distractiv și am simțit că am din nou treisprezece ani, mai ales când m-au tăvălit pe jos cu toții ca să mă gâdile! 😀
Tocmai ce au plecat și parcă nu mai voiau să se dezlipească de mine și de celelalte voluntare. Atât de mult face pentru un copil să-l tratezi ca pe un prieten, să fii jucăuș cu el și să îl respecți. Ahh, până și animalele se simt bine când primesc respect, încămite niște ființe umane. Cred că valoarea mea, a ta crește, într-adevăr când ajungi să socotești pe celălalt mai valoros decât tine și începi să investești timpul tău, dragostea ta, pentru binele lui. Cred asta cu atât mai mult cu cât citeam despre aceasta în Biblie, chiar săptămâna aceasta, în Filipeni capitolul 2:
“3Nu faceţi nimic din duh de ceartă sau din slavă deşartă; ci, în smerenie, fiecare să privească pe altul mai presus de el însuşi. 4Fiecare din voi să se uite nu la foloasele lui, ci şi la foloasele altora.”
Nu zic că este ușor, dar cred că aici este una dintre esențele tari ale credinței creștine, și se aplică mai ales în familie! Maaaai ales acolo!
Pentru astfel de copii, este nevoie de un tată deosebit!
Am scris prea mult. Iertați. Vă fac cadou un video, mai jos. Dar înainte de asta mai vreau să scriu două vorbe despre tatăl celor nouă copii. Am vorbit cu el și mi-a spus că lucrează în industria financiară, câștiga foarte bine, dar ajuns să aleagă un job mai slab plătit – tot în finanțe – pentru a avea mai mult timp cu copiii, chiar dacă au fost luni de zile în care a supraviețuit cu 2000 de lei – în București. L-am admirat și mi-a răspuns cu smerenie că nu e tocmai meritul lui, ci o binecuvântare de la Dumnezeu. Are cinci băieți, patru dintre ei dați la baschet de mici, iar tatăl lor a fost nelipsit de la deplasările lor prin alte orașe sau țări (Cezar, dacă citești … ) Nu pot să vă explic ce m-au alergat pe terenul de baschet și ce coșuri spectaculoase dădeau. Tatăl băieților a venit spre sfârșitul săptămânii în tabără și am apucat să văd cum juca baschet împreună cu odraselele lui, cu pase reușite și fără rateuri multe.
Cred că un tată trebuie să fie foarte prezent în familia lui și, da, foarte jucăuș. L-am admirat și vreau să pun la inimă un astfel de comportament. Apropo, uite un exemplu frumos și în montajul video de mai jos! O duminică plină de inspirație! 🙂
De mai bine de o săptămână nu am mai avut timp de scris, deși am avut mai multe surse de inspirație ca de obicei. Lucrez iarăși printre copii și tot adun momente frumoase, pe care aș vrea să le memorez pe undeva, așa că voi scrie măcar puțin din ceea ce am observat.
Eram undeva printr-o pădure și tocmai începusem să cărăm lemnele către focul de tabără. Cu mine erau niște adolescenți foarte harnici care tocmai ieșiseră din duș, și mai aveau doar un rând de haine curate – cred. Le-am arătat cum să țină lemnele, așa ca să nu se murdărească. . . și nimic. Parcă nu le păsa deloc. Le-au luat pe umeri, le-au lipit de șolduri – lemne umede și noroiase. Am râs de ei, și ei la fel, apoi tot eu i-am scuzat: “Lasă că are mama mașină de spălat”. Un adult ce-ar fi făcut? Ar fi avut grijă să nu își murdărească ultimul tricou curat.
Apoi mi-am amintit că nu era prima dată când m-a surprins treaba asta la ei. Cu doar câteva ore mai devreme jucaseră un joc care le cerea să urce pe o folie alunecoasă. Imediat s-au făcut una cu noroiul, și nu plângea niciunul după haine. Sperau doar să câștige proba.
Inițial ne-am amuzat pe seama lor dar ne-am decis mai apoi să facem și noi, organizatorii jocurilor, proba respectivă pentru a râde și ei de noi. Așa că ne-am mozolit și noi cu noroiul de pe lângă ciolofan. Au râs și ei de noi.
Sunt trist când văd că unor copii li se taie dreptul la bucurie și joacă. Copilăria le este înhibată de prea multe ori, din comoditatea părinților. “Nu face aia!”, “nu ai voie acolo”, “nu mișca”, “taci din gură”.
Ei se folosesc de lucrurile primite, pentru a se bucura. Adulții încep să strângă lucruri pentru a se bucura.
Eu cred că au și ei dreptul de a greși, în procesul acesta, iar noi avem dreptul de a-i ridica și încuraja la ceea ce trebuie.
Cred că au dreptul la joacă și noi trebuie să facem pași în direcția asta, pentru că altfel vom avea o lume tristă.
De ce nu le mai pasă oamenilor despre veștile triste din Statele Unite? Am stat și m-am întrebat, la modul cel mai serios, despre treaba asta. Chiar mă șochez și pun deseori întrebări în stânga și în dreapta să văd ceea ce mai cred și alții.
Vestea că în Statele Unite s-a decis la Curtea Constituțională să se legalizeze pe tot teritoriul căsătoriile homosexuale nu mai șochează chiar așa de tare din câteva motive. Am scris doar câteva. Puteți completa și dumneavoastră:
– Filmele dictează realitatea. Încetul cu încetul filmele au început să ne învețe, să ne crească pe noi – adolescenții de altă dată – ce înseamnă o relație de prietenie, ce înseamnă dragostea. Iar, de cele mai multe ori părea să fie corect ceea ce ne învățau. Cu timpul au introdus idei noi, tot mai moderne și chestii precum concubinajul au devenit la modă. Observi că nu mai șochează pe nimeni?
– Au schimbat definiția dragostei. Cum adică? Foarte simplu – prin telenovele (astea prindeau la doamnele mai în vârstă, în timp ce copiii priveau de nevoie și ei). În al doilea rând, fiindcă noi – copiii de altă dată – ne-am obișnuit cu ideea de telenovelă, ne-a venit mai ușor să trecem la serialele americane. Acolo vezi de toate și devii dependent de ele. Dacă te uiți la nu-știu-care serial, este normal să motivezi ce vezi acolo, nu-i așa? Prin 2006 mă uitam și eu la The O.C. și începusem să îi scuz.
– Au neglijat familia. Concubinajul este forma de început. Adică relații strict sexuale, plus – minus alte mici favoruri (gen. poți să stai la mine în apartament cât suntem împreună, poți să-mi folosești mașina – lucruri temporare, nimic sigur). Și cum concubinajul este motivat prin două vorbe: “pentru că mă iubește”, de ce să nu folosească și homosexualii aceiași replică? Dacă pare o scuză bună, pentru a obține plăcere din ea, de ce să nu facă toți ceea ce le oferă plăcere?
Obama spunea, cu privire la vestea aceasta: “Dragostea a învins”. Eu spun că de fapt “Minciuna a învins” și partea tristă este că nu prea mai ai voie să comentezi. Cică s-a dus libertatea de exprimare pe fundul oceanului de când cu obrăzniciile acestea.
Duminică, se pare că, a fost ziua tatălui în Statele Unite ale Americii, în Anglia și alte țări europene. Să fii tată poate fi una dintre cele mai mari binecuvântări ale vieții pe care, desigur, majoritatea tinerilor respectabili o caută. Să fii și un tată bun este deja un vis.
Clipul de mai jos este emoționant, tocmai pentru că surprinde realitatea în care ne aflăm în prezent.
Am mai văzut exemplu de tată singur, devotat familiei în cazul Monicăi Pirlici și am fost și atunci impresionat. Oare nu cumva ar trebui să ne înconjurăm de oameni care reprezintă un model bun pentru societate, să citim, să vizionăm filme despre astfel de părinți ca sursă de inspirație? Dar cu tendința aceasta modernistă de a exalta vedete fără pic de caracter ce fel de comportament vor avea părinții viitoarei generații?
Eu nu pot decât să fiu recunoscător lui Dumnezeu pentru că am avut doi părinți devotați familiei care au crescut nouă copii cu multă grijă și afecțiune. Acum suntem toți independenți dpdvd financiar, gata să ne susținem unii pe alții. Am învățat multe în tot acest timp, și încă învăț privind în jur, despre cum pot deveni un viitor tată bun. Învăț repede din greșelile tatălui meu, pentru că nu am avut un tată perfect și nici acum nu este, dar măcar de-aș putea copia unele dintre calitățile lui..
Ba, poate chiar am dreptul să întreb: Există așa ceva ca .. un tată perfect? Nu am întâlnit până acum. Dar am întâlnit bărbați care se străduiesc să fie! Asta îmi place, străduința aceasta încununată deseori cu succese temporare.
Am observat că un tată bun nu trebuie să mintă pe copil că totul este bine. Poate, mai degrabă, trebuie să se străduiască să-i fie copilului cât mai bine chiar dacă situația este dificilă. Copiii nu sunt atât de bleguți pe cât ne imaginăm și pot să observe unele situații dificile. Să fii lângă ei, să știe că ești gata să le sari în ajutor, cred că este ceea ce au nevoie.
Recomand cu ocazia aceasta și filmul “La vita è bella”, un film care exprimă foarte bine efortul părintelui de a însenina viața copilului său deși trăiau în condiții deloc optime unei familii.
Am văzut clipul de mai sus în mai multe rânduri, dar cred că acum se potrivește bine cu o întâmplare la care am fost părtaș de curând.
Am fost la un cămin împreună cu niște prieteni și, printre alte jocuri am făcut și un fotbal. Așa că a trebuit să mergem pe terenul de fotbal din sat, ceea ce însemna 10 minute de mers. Imaginează-ți cam 70 de copii gălăgioși mergând spre terenul de fotbal.
Și mai imaginează-ți că ai 12 ani, că ești de la același cămin/orfelinat cu ei și deodată vezi pe mama ta. Ea este îmbrăcată în negru, cu haine sărăcăcioase, și stă lângă un bar împreună cu alte persoane, pe partea cealaltă a șoselei.
Poate că în sinea ta ești dezamăgit că mama ta este săracă, poate are probleme cu băutura sau cu sărăcia, poate că nu are loc de muncă sau .. poate că lucrează ca măturătoare.
Privirea ți se intersectează cu a ei și ridici mâna, pe jumătate, în semn de salut. Dar nimic glas, nimic zgomot, ca nu cumva să observe ceilalți că este mama ta. Nu ai vrea să se abată rușinea asupra ta, nu ai vrea să știe nimeni că ea este… Că e săracă, sau poate murdară…
Șii stop!
Am observat că ridicase mâna pe jumătate și am întrebat: “Cine e acolo? O cunoști?”. “E mama”- mi-a spus foarte încet. “Vorbești serios? Păi așa saluți tu pe mama ta? Doar o mamă ai pe lumea asta și așa o saluți?”. I-am dat puțin răgaz să acționeze și a strigat: “Săru’mâna, mama. Mă duc la terenul de fotbal”. L-am simțit cum devenise mai senin pentru că a avut curajul să spună asta.
Se treziseră niște sentimente ciudate în mine. Și eu am fost așa. Și mie îmi era rușine când eram copil; îmi era rușine să mă laud cu părinții mei, îmi era rușine să mă mândresc cu frații mei. Dacă ne vedeam pe stradă .. parcă eram necunoscuți. Dar nici acasă nu spuneam mamei vreodată că o iubesc, deși ea mă iubea. E mare lucru să știi să-ți manifești dragostea.
Toate gândurile de sus mi-au trecut prin minte cam într-o secundă, apoi i-am ținut un discurs pe tema “Niciodată să nu-ți fie rușine să o iubești pe mama ta.”. Poate că avea motive să se rușineze cu mama lui, dar nu ar fi avut motive să nu o salute, să nu o cinstească… să nu o iubească.
Știți ce? Dumnezeu a pus “cinstirea părinților” printre primele porunci, pentru că El cunoaște cel mai bine pe om. Poate cândva vom fi și noi părinți, poate vom fi neglijenți, poate vom fi chiar răi, poate vom sta departe de ei, dar gândiți-vă ce zguduite ne-ar fi sufletele să vedem dragoste din partea copilului pe care nu l-am iubit. Dragostea face să cadă răutatea, sau neglijența. Mai ales dragostea … pe care n-o merităm!
Dacă părinții tăi nu știu să te iubească, trebuie sa le dai tu o lectie. Cum poți câștiga pe cineva dacă aștepți dragoste doar din partea lui? Dacă există mame care nu își iubesc copiii, cred că ar trebui să existe copii care își iubesc mamele.
Neglijați? Toți am fost. Abandonați? Nu prea! Adevărul este că puțini dintre prietenii mei au fost părăsiți de părinți. Cred că majoritatea avem motive să fim recunoscători pentru părinții noștri și n-o facem. Avem motive să îi apreciem, chiar să ne mândrim cu ei și n-o facem. Avem motive să-i îmbrățișăm și totuși trântim uși. Eu am fost așa. Dar știți ce mai avem? Unii dintre noi mai avem timp să schimbăm asta!
Vă recomand să dați share cu generozitate, pe blogurile voastre, pe Facebook. Uite aici link. Copy – paste 🙂 https://www.youtube.com/watch?v=7EyniGvsVg8
Probleme? Cine nu le are? Și chiar dacă or fi grijuri și suferințe, ce urât este să vezi părinți agitați care țipă și fac scandal în fața copiilor. În mijlocul acestei lumi cresc și copii. De ce să nu aibă și ei parte de bucuria pe care o merită? 🙂
Aveam dreptate! Acum e Duminică, au plecat taberiștii și mai am doar o săptămână de stat pe aici. Poate cel mai mult m-a impresionat să cunosc o familie de nouă copii, toți sub vârsta de 15 ani. Au venit împreună cu alți doi verișori. Pe unii dintre ei îi știam, dar săptămâna aceasta au venit cu toții și .. te aștepți ca nouă + doi copii să distrugă tot, să facă gălăgie, mizerie.. Nimic mai fals! O așa bună educație cum le-a fost oferită mi-a dat curaj mult cu privire la o posibilă familie numeroasă!
m scris prea mult. Iertați. Vă fac cadou un video, mai jos. Dar înainte de asta mai vreau să scriu două vorbe despre tatăl celor nouă copii. Am vorbit cu el și mi-a spus că lucrează în industria financiară, câștiga foarte bine, dar ajuns să aleagă un job mai slab plătit – tot în finanțe – pentru a avea mai mult timp cu copiii, chiar dacă au fost luni de zile în care a supraviețuit cu 2000 de lei – în București. L-am admirat și mi-a răspuns cu smerenie că nu e tocmai meritul lui, ci o binecuvântare de la Dumnezeu. Are cinci băieți, patru dintre ei dați la baschet de mici, iar tatăl lor a fost nelipsit de la deplasările lor prin alte orașe sau țări (Cezar, dacă citești … ) Nu pot să vă explic ce m-au alergat pe terenul de baschet și ce coșuri spectaculoase dădeau. Tatăl băieților a venit spre sfârșitul săptămânii în tabără și am apucat să văd cum juca baschet împreună cu odraselele lui, cu pase reușite și fără rateuri multe.
ram undeva printr-o pădure și tocmai începusem să cărăm lemnele către focul de tabără. Cu mine erau niște adolescenți foarte harnici care tocmai ieșiseră din duș, și mai aveau doar un rând de haine curate – cred. Le-am arătat cum să țină lemnele, așa ca să nu se murdărească. . . și nimic. Parcă nu le păsa deloc. Le-au luat pe umeri, le-au lipit de șolduri – lemne umede și noroiase. Am râs de ei, și ei la fel, apoi tot eu i-am scuzat: “Lasă că are mama mașină de spălat”. Un adult ce-ar fi făcut? Ar fi avut grijă să nu își murdărească ultimul tricou curat.
Sunt trist când văd că unor copii li se taie dreptul la bucurie și joacă. Copilăria le este înhibată de prea multe ori, din comoditatea părinților. “Nu face aia!”, “nu ai voie acolo”, “nu mișca”, “taci din gură”.
– Au schimbat definiția dragostei. Cum adică? Foarte simplu – prin telenovele (astea prindeau la doamnele mai în vârstă, în timp ce copiii priveau de nevoie și ei). În al doilea rând, fiindcă noi – copiii de altă dată – ne-am obișnuit cu ideea de telenovelă, ne-a venit mai ușor să trecem la serialele americane. Acolo vezi de toate și devii dependent de ele. Dacă te uiți la nu-știu-care serial, este normal să motivezi ce vezi acolo, nu-i așa? Prin 2006 mă uitam și eu la The O.C. și începusem să îi scuz.
Obama spunea, cu privire la vestea aceasta: “Dragostea a învins”. Eu spun că de fapt “Minciuna a învins” și partea tristă este că nu prea mai ai voie să comentezi. Cică s-a dus libertatea de exprimare pe fundul oceanului de când cu obrăzniciile acestea.
Duminică, se pare că, a fost ziua tatălui în Statele Unite ale Americii, în Anglia și alte țări europene. Să fii tată poate fi una dintre cele mai mari binecuvântări ale vieții pe care, desigur, majoritatea tinerilor respectabili o caută. Să fii și un tată bun este deja un vis.
Eu nu pot decât să fiu recunoscător lui Dumnezeu pentru că am avut doi părinți devotați familiei care au crescut nouă copii cu multă grijă și afecțiune. Acum suntem toți independenți dpdvd financiar, gata să ne susținem unii pe alții. Am învățat multe în tot acest timp, și încă învăț privind în jur, despre cum pot deveni un viitor tată bun. Învăț repede din greșelile tatălui meu, pentru că nu am avut un tată perfect și nici acum nu este, dar măcar de-aș putea copia unele dintre calitățile lui..
Recomand cu ocazia aceasta și filmul “La vita è bella”, un film care exprimă foarte bine efortul părintelui de a însenina viața copilului său deși trăiau în condiții deloc optime unei familii.
Privirea ți se intersectează cu a ei și ridici mâna, pe jumătate, în semn de salut. Dar nimic glas, nimic zgomot, ca nu cumva să observe ceilalți că este mama ta. Nu ai vrea să se abată rușinea asupra ta, nu ai vrea să știe nimeni că ea este… Că e săracă, sau poate murdară…
Știți ce? Dumnezeu a pus “cinstirea părinților” printre primele porunci, pentru că El cunoaște cel mai bine pe om. Poate cândva vom fi și noi părinți, poate vom fi neglijenți, poate vom fi chiar răi, poate vom sta departe de ei, dar gândiți-vă ce zguduite ne-ar fi sufletele să vedem dragoste din partea copilului pe care nu l-am iubit. Dragostea face să cadă răutatea, sau neglijența. Mai ales dragostea … pe care n-o merităm!
Neglijați? Toți am fost. Abandonați? Nu prea! Adevărul este că puțini dintre prietenii mei au fost părăsiți de părinți. Cred că majoritatea avem motive să fim recunoscători pentru părinții noștri și n-o facem. Avem motive să îi apreciem, chiar să ne mândrim cu ei și n-o facem. Avem motive să-i îmbrățișăm și totuși trântim uși. Eu am fost așa. Dar știți ce mai avem? Unii dintre noi mai avem timp să schimbăm asta!
Cine citeşte să înţeleagă! 
