Despre etichete. Să nu judeci nimic!? Nici măcar minciuna?

Urmăream clipul de mai jos care vorbește, una peste alta, despre ideea de a nu judeca, de a nu eticheta pe cei de lângă noi. Și ce să mă fac, pentru că mie îmi plac argumentările bune? Are dreptate – nu poți eticheta pe un om după culoarea pielii lui – decât dacă s-a vopsit:) Dar ce bine era să nu justifice alte treburi odată cu iadevărul acesta..

Aduce ca argument principal culoarea pielii, și treptat începe să aducă tot mai multe gânduri mixate pe muzică și pe categorie diferită, care te emoționează.

Ce faci cu o asemenea argumentație, dacă aduce în interior și lucruri nepotrivite? Ce faci, când , deja argumentele inițiale și melodia de fundal te-au convins că vorbitorul are dreptate?

Ți s-a întâmplat să vorbești cu cineva, să fii de acord cu el și să tot aprobi din cap, ca mai apoi spre final să spună o concluzie stupidă – cu care nu ești de acord deloc – ? Iar tu, din politețe, să aprobi și pe aceea tot din obișnuință?

Am să vă spun ceea ce observ că face majoritatea lumii. Majoritatea tace și aprobă. Majoritatea încearcă să vadă partea bună și trece cu vederea minciuna – și unul dintre motive este că vrem să vedem mereu chestii noi, clipuri
motivaționale. Dacă 80-90% din speech conține adevăruri valabile, restul minciunii trece cu ușurință. Cu atât mai mult cu cât minciuna înseamnă doar două secvențe sau alte idei cu subînțeles – precum cea din imaginea alăturată.

La un moment dat m-am întrebat dacă acest clip este despre rasă/culoare sau despre îmbrățișarea altor ideologii de viață precum homosexualitatea.

Ideea de la final este următoarea: “Să renunțăm la toate etichetele și să nu mai judecăm alegerile nimănui. Abia atunci vom fi liberi”.

Jalnic! Iar dacă vreau să-l contrazic, asta m-ar face rasist? Dacă încerc să contrazic ideea că homosexualitatea nu este aceiași treabă ca și culoarea pielii, ar spune că sunt tot rasist?

Dacă aș vrea să spun că alegerile cuiva îl pot face un monstru sau  poate un sfânt, aș putea fi mustrat că nu este dreptul meu să spun nimănui că greșește/ce greșește. Dar .. dacă cel pe care încerci să îl sfătuiești se droghează? Dacă plănuiește să-și înșele soția/prietena? Dar dacă vrea să fure de la serviciu? Dar dacă vrea să facă avort? Dacă vrea să se sinucidă? Dacă vrea să aibă 10 soții? Dacă un bărbat se îndrăgostește de o fetiță de 12 ani? Dacă nepotul tău îți spune că se simte atras de nu-știu-care băiat? – E dreptul lor? Să nu intervii deloc cu un sfat bun? Să nu te implici să salvezi ce se mai poate?

Scriptionitedaily.com

Aproximez că din cauza aceasta merg lucrurile mai rău în ultimul timp prin lume. Nimeni “nu mai are voie” să spună nimănui că a greșit, și din cauza asta nici nu mai poți ajuta pe “nimeni” pentru că … nimeni nu greșește.

Poate că din cauza asta nici eu nu mai sunt cum eram.  Am început să înghit ideea de politically correctness și să nu mai spun adevărul când aș putea, poate nici măcar mie. Cu cât trec mai indiferent pe lângă astfel de clipuri, știri, cântece, filme, discuții .. ajung să tac tot mai mult, și asta s-a transformat într-un obicei. Un obicei prost.

Dar ce facem cu generația mai tânără? Cu acei copii care cresc și înghit fiecare minciună pe care o receptează, fără să o gândească puțin înainte?