We don’t charge for humanity!

Am uitat că Facebookul îl voi închide cândva, și trebuie să postez pe blog când mai găsesc câte-un clip care mă inspiră.

Am mai găsit de curând încă o idee frumoasă despre cum ar trebui să funcționeze lumea, ca să fie mai bine. Nu este o idee nouă, dar este una destul de bună.

“Nu taxăm pentru bunătate” :). 

 

Cum ești tu și cum sunt alții?

Bună!

Cu ce îți umpli mintea in fiecare zi?

Și ce fel de om devii? Ți-ar plăcea ca toți oamenii să urmeze exemplul tău? Ar fi ceva mai multă lumină?

Am să îmi tot felul de întrebări de felul acesta, pentru că simt cum sufletul tinde să devină tot mai leneș în privința lucrurilor demne, în privința căutării adevărului, a dreptății, a curăției sufletești.

În momentul acesta nu mi-aș dori să fie prea multe persoane ca mine. Aș vrea să fie mai buni, dar niciunul nu poate fi bun dacă nu întinde mâna înspre Cer, spre Tatăl Luminilor de unde vine orice lucru bun și orice dar desăvârșit.

„orice ni se dă bun şi orice dar desăvârşit este de sus, coborându-se de la Tatăl luminilor, în care nu este nici schimbare, nici umbră de mutare.” Epistola lui Iacov 1:17

 

 

Oamenii gen “găină” vs oamenii tip “Vultur”

Nu obișnuiesc să ascult cărți audio, dar știți ce? Asta chiar mi-a plăcut. Durează cam 20 de minute și am ascultat-o împreună cu un prieten bun. Am mai scris despre el, că are o formă de paralizie care nu-i permite foarte multă mișcare. Dar îmi place de el că este ambițios și caută mult să-și păstreze o atitudine bună în fața problemelor pe care le are.  Tocmai de aici și căutarea lui de a citi cărți, de a găsi chestii motivaționale.

Am stat și am ascultat împreună cu el și mi-am dat seama că am și eu tendințe de găină – este cel mai comfortabil să trăiești ca găina. E drept că majoritatea ne găsim fricoși în anumite circumstanțe. Și mergem cu nasul în jos, fără curaj, dar avem impresia că avem soluțiile în minte. La ce folos un trup de găină cu un cap de vultur? Dar de ce să trăiești o viață plină de temeri?  Se poate trăi fără temeri? Unii zic că soluția se află în ei înșiși – eu nu cred.

Bine, eu sunt și mai pretențios. Caut și eu dezvoltarea mea personală și am citit multe cărți în domeniu, de când cu facultatea de Management. Deci nu evit dezvoltarea. Dar încerc să am grijă ca nu cumva să trăiesc sub umbrela umanismului care prinde în brațe pe toți căutătorii de scop în viață. Eu sunt, mai întâi de toate, creștin prin alegere deci nu sunt de acord cu unele afirmații de aici.

Autorul spune: “Scopul existenței este evoluția și căutarea perfecțiunii”. Eu cred că gândirea aceasta poate fi egoistă, pentru că și marii războinici, regi ai istoriei au vrut să evolueze lucrurile (spre binele lor), și căutarea perfecțiunii (tot spre binele lor). La fel și marile vedete ale lumii caută să evolueze, apoi caută perfecțiunea și vedem că au case perfecte, mașini perfecte, poze perfecte, familii “perfecte”. Mă îndoiesc la ultima variantă.

Știi, Hristos cere de la creștini să fie deștepți, să fie cei dintâi în lucrurile bune, dar nu pentru ei înșisi. El cere înainte de toate: “Să iubeşti pe Domnul, Dumnezeul tău, cu toată inima ta, cu tot sufletul tău, şi cu tot cugetul tău.’ Aceasta este cea dintâi, şi cea mai mare poruncă. Iar a doua, asemenea ei, este: ‘Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi.” (Evanghelia după Matei 22:37)

Deci, cu gândul de mai sus, vă doresc audiție plăcută. La multe idei de acolo s-ar putea să se zbârlească pielea de găină, dar e bine așa. Cu ocazia asta veți dori, poate, puțin mai mult să aveți piele de vultur 😀

Voi ce credeți?

 

Patru bărbați au fost decorați ca eroi naționali în Franța. De ce?

Am citit despre ei și m-au impresionat. Ca să fii erou trebuie să fii obișnuit să ieși din propriul tău confort și uite că prea puțini sunt încurajați să facă asta. Pentru că scopul blogului meu este spre o gândire mai bună, mai curată, sper să vă motivez să citiți mai multe despre acești indivizi. Cum altfel ai putea să ai o inimă curajoasă, dacă nu te inspiri în permanență?

“În vremuri de criză, lecția noastră ar fi să facem ceva, .. nu doar să stăm și să privim”. Așa a sesizat Anthony Sadler, unul dintre bărbații care au împiedicat carnagiul care putea să aibă loc în trenul din Franța. Asta s-a întâmplat Vinerea trecută, în timp ce majoritatea dintre noi nici măcar nu au observat.  Recunosc, eu am cam trecut  cu vederea, până am văzut că au primit cele mai valoroase medalii de onoare din Franța pentru fapta lor, apoi m-am decis să citesc articole despre ei. Unele știri merită citite, pe bune!

Hai să spun ce se întâmpla dacă cei trei prieteni: Anthony, Spencer Stone, Alek Skarlatos și un om de afaceri englez – Chris Norman, nu ar fi intervenit. Ar fi putut să posteze pe peretele lui Facebook: “Feeling sad. Am fost luați ostatici de către un terorist înarmat”, sau poate ar fi scăpat cu viață și s-ar fi plâns de lipsa de securitate din trenuri.  Iar noi ..am fi fost cu toții șocați de teribilismul teroriștilor, de lipsa de milă, de zecile de morți.

Unii nu prea sunt de acord cu intervențiile acestea periculoase. “Eu nu m-aș băga!” – ar zice mulți, dar .. dacă ar fi fost mama ta în trenul acela? Nu ți-ar fi plăcut să știi că alții salvează situația înainte ca ea să pățească ceva?

“Iată de ce această reacție de moment a bărbaților din trenul din Franța este atât de curajoasă și merită celebrată. Au năpustit asupra bărbatului bine înarmat și l-au învins. Christ Norman povestea că se afla în picioare când a observat un bărbat care ținea în mână o pușcă – mitralieră, iar “primul lui instinct a fost să stea jos și să se ascundă”. Dar nu a făcut asta. A decis să încerce să doboare pe terorist.

Spencer Stone dormea înainte să audă pe prietenul său Alek spunând “Să mergem!”. A fugit către Ayoud El-khazzan ca să-l atace și a luptat cu el pe podea, dar El-Khazzani a continuat să scoată alte arme, printre care un pistol de mână și un cutter. Stone – al cărui deget i-a fost la momentul acela tăiat aproape în întregime – a mers să ajute un alt bărbat care încercase să oprească pe atacator și fusese împușcat în gât. A încercat să-i oprească sângerarea cu tricoul său “dar mi-am dat seama că nu aveam cum să reușesc, așa că mi-am înfipt două degete în gaura din gât, am găsit ceea ce credeam că este artera, am apăsat pe ea și sângerarea s-a oprit. Așa că mi-am spus: “Mulțumesc lui Dumnezeu!” și am ținut apăsat până au venit paramedicii”. Sursa: theguardian.com

Mulțumesc și eu lui Dumnezeu că mai există oameni care pun pe alții mai presus de ei. Să învățăm deci! 🙂

 

Să nu-ți fie rușine să iubești pe mama ta

Am văzut clipul de mai sus în mai multe rânduri, dar cred că acum se potrivește bine cu o întâmplare la care am fost părtaș de curând.

Am fost la un cămin împreună cu niște prieteni și, printre alte jocuri am făcut și un fotbal. Așa că a trebuit să mergem pe terenul de fotbal din sat, ceea ce însemna 10 minute de mers. Imaginează-ți cam 70 de copii gălăgioși mergând spre terenul de fotbal.

Și mai imaginează-ți că ai 12 ani, că ești de la același cămin/orfelinat cu ei și deodată vezi pe mama ta. Ea este îmbrăcată în negru, cu haine sărăcăcioase, și stă lângă un bar împreună cu alte persoane, pe partea cealaltă a șoselei.

Poate că în sinea ta ești dezamăgit că mama ta este săracă, poate are probleme cu băutura sau cu sărăcia, poate că nu are loc de muncă sau .. poate că lucrează ca măturătoare.

Privirea ți se intersectează cu a ei și ridici mâna, pe jumătate, în semn de salut. Dar nimic glas, nimic zgomot, ca nu cumva să observe ceilalți că este mama ta. Nu ai vrea să se abată rușinea asupra ta, nu ai vrea să știe nimeni că ea este… Că e săracă, sau poate murdară…

Șii stop!

Am observat că ridicase mâna pe jumătate și am întrebat: “Cine e acolo? O cunoști?”.  “E mama”- mi-a spus foarte încet. “Vorbești serios? Păi așa saluți tu pe mama ta? Doar o mamă ai pe lumea asta și așa o saluți?”. I-am dat puțin răgaz  să acționeze și a strigat: “Săru’mâna, mama. Mă duc la terenul de fotbal”. L-am simțit cum devenise mai senin pentru că a avut curajul să spună asta. 

Se treziseră niște sentimente ciudate în mine. Și eu am fost așa. Și mie îmi era rușine când eram copil; îmi era rușine să mă laud cu părinții mei, îmi era rușine să mă mândresc cu frații mei. Dacă ne vedeam pe stradă .. parcă eram necunoscuți. Dar nici acasă nu spuneam mamei vreodată că o iubesc, deși ea mă iubea. E mare lucru să știi să-ți manifești dragostea.

Toate gândurile de sus mi-au trecut prin minte cam într-o secundă, apoi i-am ținut un discurs pe tema “Niciodată să nu-ți fie rușine să o iubești pe mama ta.”. Poate că avea motive să se rușineze cu mama lui, dar nu ar fi avut motive să nu o salute, să nu o cinstească… să nu o iubească.

Știți ce? Dumnezeu a pus “cinstirea părinților” printre primele porunci, pentru că El cunoaște cel mai bine pe om. Poate cândva vom fi și noi părinți, poate vom fi neglijenți, poate vom fi chiar răi, poate vom sta departe de ei, dar gândiți-vă ce zguduite ne-ar fi sufletele să vedem dragoste din partea copilului pe care nu l-am iubit. Dragostea face să cadă răutatea, sau neglijența. Mai ales dragostea … pe care n-o merităm!

Dacă părinții tăi nu știu să te iubească, trebuie sa le dai tu o lectie. Cum poți câștiga pe cineva dacă aștepți dragoste doar din partea lui? Dacă există mame care nu își iubesc copiii, cred că ar trebui să existe copii care își iubesc mamele.   

Neglijați? Toți am fost. Abandonați? Nu prea! Adevărul este că puțini dintre prietenii mei au fost părăsiți de părinți. Cred că majoritatea avem motive să fim recunoscători pentru părinții noștri și n-o facem. Avem motive să îi apreciem, chiar să ne mândrim cu ei și n-o facem. Avem motive să-i îmbrățișăm și totuși trântim uși. Eu am fost așa. Dar știți ce mai avem? Unii dintre noi mai avem timp să schimbăm asta!

Vă recomand să dați share cu generozitate, pe blogurile voastre, pe Facebook. Uite aici link. Copy – paste 🙂  https://www.youtube.com/watch?v=7EyniGvsVg8

 

Copiiilor iubiți le sclipesc ochii.

Nu este greu să spui “La mulți ani” copiilor. Este greu să le dovedești asta.

Este greu să dovedești că îți pasă. Dar orice este greu pentru cei leneși. Orice!!

Zilele trecute am scris despre plictiseală, și poate că aceasta este una dintre cauzele care ne împiedică să ne investim viețile în relația cu cei micuți, fie nepoți, fii/fiice, ori altfel de copii. Pot să spun că primii pași ar trebui să vină din partea noastră, să mergem în preajma lor. Ei oricum sunt jucăuși și ar prinde orice ocazie să intre în joc cu noi.

Weekendul trecut am fost împreună cu 8 prieteni la un cămin din Broșteni, despre care am mai scris, și m-am întors mai bogat cu cel puțin 60 de îmbrățișări. Atât m-am bucurat și m-am amuzat să văd cum persoane adulte deveneau copii, și fiecare devenea mai copil cu 10-15 ani. :)) Este amuzant să vezi asta, și mai ales să o faci tu:). Dar cum să nu devii copil când vezi atâția ochi care sclipesc de bucurie că cineva este acolo doar pentru ei?

Ce, ție nu-ți sclipesc ochii când vezi pe cine iubești? 🙂

Sunt acolo optzeci de copii care atât de mult se bucură de vizitatorii cu inimi deschise, abia așteaptă să te strângă în brațe și să te întrebe “ce faci?”:). Aceștia știu că bogăția nu este esența fericirii. Aceștia văd dragostea și fericirea, dar nu le au în permanență. Ce mult s-ar bucura să aibă dragostea și atenția constantă pe care o oferă părinții sau un frații.  Cam regret că nu am avut vreo 10 brațe, să îmbrățișez mai mulți deodată 😀

La mulți ani copiilor voștri! La mulți ani copiilor!  Să le arătăm că îi iubim!

Așa încep să vadă și ei lumea mai .. minunată. And I think to myself, What a wonderful world! 🙂