Fratele meu îmi seamănă mult în privința filmelor. Se uită foarte rar și, când se uită, caută ceva bun. De data aceasta mi-a recomandat “Unbroken”, un film despre care auzisem în cântecul celor de la Coldplay – Miracles.
Despre regizor
Este regizat de Angelina Jolie, o actriță care își regretă acum începuturile carierei. Am citit că după vizionarea primului ei film, Angelinei i s-a făcut rău, repulsie creată de scenele sexuale în care a jucat. Rușinea rămâne televizată, dar mai rușinos este pentru cei care se hrănesc cu rușinea altora.
Acum Angelina are copii, își dă seama că viața nu trebuie irosită, de aceea este implicată în acte de caritate deosebit de generoase despre care puteți citi și singuri pe internet. În plus, iată ce a declarat cu privire la filmul acesta:
‘I’ve been sitting in my room laying there thinking, “What am I supposed to be doing with my life? I want do something important’ she said.
‘”I need some help. I need some guidance. Where is it?” And it was right outside my window,’ she said, referring to Zamperini, who was her neighbour in Los Angeles.
‘It’s such a huge responsibility to get it right. Because I love him so much,’ she said. ‘And because he’s helped me so much in my life.’
Filmul este inspirat din viața lui Louis Zamperini, un foarte bun atlet al jocurilor olimpice din 1936. A participat la proba de 5000 metri, la Berlin, și pentru performanțele sale a fost felicitat de însuși Adolf Hitler.
Totul părea să decurgă bine, până când viața l-a pus în situații primejdioase, fiind supraviețuitor al unei prăbușiri de avion în ocean. A plutit în derivă , împreună cu doi prieteni într-o barcă de salvare, timp de (nu stric surpriza) multe zile, până ce au fost salvați de un vas japonez. Apoi a urmat chinul.
Pe mine, filmul m-a învățat câte ceva despre integritate și despre a crede în miracole. După depășirea acestor suferințe, după război, Zamperini era cât pe ce să-și piardă mințile. Din prizonier, devenise cea mai cunoscută figură a S.U.A. , dar faima nu l-a vindecat. Era traumatizat de coșmaruri, de chipul celui ce îl tortura și s-a refugiat în băutură, ceea ce i-a făcut și mai mult rău. S-a trezit noaptea sugrumându-și soția, și era cât pe ce să divorțeze. Singurul lucru care l-a făcut să reușească să scape de coșmaruri, băutură și divorț a fost când a descoperit nevoia de Dumnezeu.
Am auzit și eu de Billy Graham, dar nu m-a impresionat. Interesant este că una din predicile lui a fost locul de întâlnire al lui Zaperini cu Dumnezeu.
Mă simt motivat să cumpăr cartea, întrucât filmul prezintă mai mult suferințele din timpul războiului, nu și partea de după care face povestea să fie ‘mai’ remarcabilă. Vizionați și voi..
Cezar, melodia aceasta este dedicație pentru tine, pentru că știu cum verifici blogul în fiecare sâmbătă în căutare de noutăți 🙂
Cezar este unul dintre cei mai vechi si buni prieteni pe care i-am avut. Cumva, în decursul vieții am învățat să păstrăm legătura, chiar dacă o perioadă din adolescență nu prea am avut lucruri în comun. Muzica și timpul petrecut împreună ne-au legat din ce în ce mai mult prietenia, iar de curând am primit însărcinare să îi fac playlist de nuntă.
Cred că prietenii care sunt în viețile noastre de mai mult timp sunt cu atât mai valoroși cu cât știm că decizia de a păstra prietenia este reciprocă. Adică să știi că cineva vrea să te păstreze aproape… este un gând de consolare de multe ori. Ne știm temerile, ne știm aspirațiile; dezamăgirile dar și reușitele, și împărțim motivele de rugăciune între noi. Și tocmai pentru că știu stări mai vechi de-ale lui, văd acum cum înflorește, știind că cineva îl alege pentru totdeauna ca să îi fie ajutor, prietenă, soție,..
De când cu pregătirile de nuntă îl văd pe Cezar în versurile din cântec, observ cum se schimbă de când o cunoaște pe Anca și mă bucur că a ajuns în starea aceasta de împlinire care este asemenea unui dans. Îi doresc să nu uite de dansul sufletului lui de acum și la fel vă doresc și vouă, celor care aveți verighetele la mână. Păstrați prospețimea dragostei! => Sună fresh, ca în reclamele cu detergenți 😀
I’ll never settle down, That’s what I always thought Yeah, I was that kind of man, just ask anyone
I don’t dance, But here I am Spinning you around and around in circles It Ain’t my style, but I don’t care I’d do anything with you anywhere Yes, you got me in the palm of your hand Cause, I don’t dance
P.S. Cred că mi-ar prinde bine să mai primesc câteva recomandări printre comentarii :).
“Dragostea este mai mult decât un sentiment, este mai degrabă o acțiune “
Nu am descoperit nicio relație perfectă. Am căutat mult și sunt mereu în căutarea a astfel de cupluri, a astfel de exemple. Am observat, totuși, că cei mai aproape de o relație prefectă sunt cei care nu se lasă duși de valul sentimentelor ci de angajamentul de a iubi.
DEVOTAMÉNT s. n. Atașament sincer față de o persoană sau față de o cauză și hotărârea de a o servi în orice împrejurare și fără rezerve;
Sentimentele sunt ca norii – apar din senin și se pot disipa la fel de repede. Angajamentul este ca Soarele – răsare de dimineața și apune seara, doar pentru a-și relua ciclul următoarea zi; în plus, este acolo chiar și când sentimentele sunt nori negri de îndoială.
Clipul de mai jos este o ilustrație frumoasă a ceea ce înseamnă dragostea și merită răspândit, având în vedere felul în care este batjocorită dragostea în zilele noastre.
Sufletul omului este o creație sălbatică. Uneori place ceea ce este frumos și desăvârșit, este milos și dulce, dar alteori iubește ceea ce face rău altora, ceea ce înjosește pe alții și chiar ceea ce ne face nouă înșine rău. Nu se supune atât de mult voinței noastre cât împrejurărilor în care ne aflăm, iar de multe ori ne duce în gropi de care nu aveam nevoie.
Ce impresionant este să îți stăpânești ființa, dar ce greu! Puțini oameni reușesc să facă asta bine. Nu suntem profesioniști. Suntem, mai degrabă slabi și cu suflete neastâmpărate. Râdem de animale când le păcălim cu anumite glume de-ale noastre și știm să le manipulăm. Suntem chiar inteligenți și inventivi – mai ales eu 😉 – când vine vorba să chinuim pisicile.
Râdem de pisică pentru că o facem să fugă dupa un fir de ață, dar la fel suntem și noi atrași de alte fire de ață. La fel cum nici pisica nu știe că o manipulăm, și este prea concentrată pe capătul de ață, tot așa ne concentrăm și noi pe capetele de ață, de pofte – să le numesc așa – fără să vedem cine este în spatele ghemului. La capătul ghemului este cineva care râde de noi, pentru că știe cât de ușor suntem de momit. Este o forță atât de întunecată și atât de amăgitoare, dar noi i-am pus două cornițe și o coadă și l-am îmbrăcat în roșu, așa încât să pară o invenție. Noi suntem maturi, nu credem în desene animate.. Spunem că nu credem în draci, dar când auzi despre oameni care taie gâtul altor oameni nevinovați parcă ți se deschid ochii și vezi că există. Și răutatea aceasta are o sursă, iar eu nu știu decât despre două surse care ghidează binele și răul.
După ce ne lăsăm momiți – cunoașteți, desigur, ce înseamnă remușcarea – nu avem decât șansa să devenim mai buni sau mai răi. Iar soluția este să mergem la sursa principală a binelui în lume, la Dumnezeu însuși, să aducem ce a mai rămas din noi și să-L rugăm să ne repare. El ne-a creat, El poate să ne repare și să ne vindece sufletele. Iar aceasta se repetă mereu și mereu, pentru că demonii aruncă ghemul zilnic și caută să ne atragă atenția.
Să mori față de poftele păcătoase. Cum adică să mori? Și ce mai vinde industria divertismentului, cu toate filmele și muzica, și toate cele? Cum adică să mori? Păi trebuie să înțelegi metafora, ca figură de stil, ca să pricepi asta. Să mori înseamnă să nu mai exiști, și unii oameni ajung să își ia viața cu totul pentru că le-a ajuns atâta suferință. Poate că la toți ne vine să murim din când în când. Dar de ce să nu mori doar față de poftele rele, păcătoase? Ar fi lumea mult mai bună, de fapt ar fi raiul pe pământ.
Dar cum să mori? Uite altă metaforă, atât de profundă, a apostolului Pavel care exprimă cel mai frumos mod de a muri față de răutate și a trăi pentru bunătate, prin credință.
“Am fost răstignit împreună cu Cristos
20 şi nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine, iar viaţa pe care o trăiesc acum în trup o trăiesc prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru mine.”
Ieri , când mă întorceam de la servici, am pățit o întâmplare tragic-comică. Pe trotuar, din sens opus, venea o femeie, de aproximativ 35 de ani, pe bicicletă și cu telefonul în mână. Nu se uita la mine, dar intuiam că mă vede cu coada ochiului. Trotuarul era mic, deci trebuia să mă privească, ori să mă lovească.
Este destul de dificil să folosești un telefon cu touchscreen în mișcare, dar ea se descurca destul de bine – poate că femeile chiar sunt multifuncționale, cum se zice – .
Mă uitam la ea cu jumătate de zâmbet asemenea cu băiatul din imagine, și observam cât de concentrată era la telefon. Privirea mea avea un aer întrebător, iar întrebarea care se putea citi pe fruntea mea era : “Seriously? Chiar așa?” 🙂 Când ne-am intersectat privirile a început să zâmbească, iar eu să râd. Am râs chiar tare, de ea, de mine. Nu râdeam din răutate iar ea știa că exagerează, tocmai de aceea a început să râdă și ea.
Râdeam pentru că așa facem toți. Știm că exagerăm cu telefoanele, dar nu schimbăm asta. Nu ne mai imaginăm viața fără telefon chiar dacă sunt zile când nu ne sună nimeni. Știm multe dintre greșelile noastre dar zâmbim și ‘pedalăm’ mai departe. – Sper că nu juca (acel) Candy Crush, pentru că situația ar fi și mai amuzantă.
Până anul acesta am evitat să îmi cumpăr smartphone, tocmai pentru că vedeam pe alții cum exagerează. Acum am și eu. Acum e mai simplu să ignor pe cei de lângă mine. Urât lucru!
Pe mine mă face să îmi țin mintea prea ocupată și nu am timp să mă gândesc la problemele adevărate. Pierd timpul. Am nevoie de o pauză și de-asta încep să-mi mai uit intenționat telefonul prin cameră în ultimul timp. În plus, ce exemplu dau nepoților mei? Că telefonul ar fi un fel de refugiu?
Mi-am amintit de clipul de mai jos. Ce părere aveți, merită să ne umplem timpul cu virtualul? Mai putem să lăsăm telefonul pe acasă? 🙂
în miracole. După depășirea acestor suferințe, după război, Zamperini era cât pe ce să-și piardă mințile. Din prizonier, devenise cea mai cunoscută figură a S.U.A. , dar faima nu l-a vindecat. Era traumatizat de coșmaruri, de chipul celui ce îl tortura și s-a refugiat în băutură, ceea ce i-a făcut și mai mult rău. S-a trezit noaptea sugrumându-și soția, și era cât pe ce să divorțeze. Singurul lucru care l-a făcut să reușească să scape de coșmaruri, băutură și divorț a fost când a descoperit nevoia de Dumnezeu.
De când cu pregătirile de nuntă îl văd pe Cezar în versurile din cântec, observ cum se schimbă de când o cunoaște pe Anca și mă bucur că a ajuns în starea aceasta de împlinire care este asemenea unui dans. Îi doresc să nu uite de dansul sufletului lui de acum și la fel vă doresc și vouă, celor care aveți verighetele la mână. Păstrați prospețimea dragostei! => Sună fresh, ca în reclamele cu detergenți 😀
Sufletul omului este o creație sălbatică. Uneori place ceea ce este frumos și desăvârșit, este milos și dulce, dar alteori iubește ceea ce face rău altora, ceea ce înjosește pe alții și chiar ceea ce ne face nouă înșine rău. Nu se supune atât de mult voinței noastre cât împrejurărilor în care ne aflăm, iar de multe ori ne duce în gropi de care nu aveam nevoie.
Cine citeşte să înţeleagă! 
