Să nu-ți fie rușine să iubești pe mama ta

Am văzut clipul de mai sus în mai multe rânduri, dar cred că acum se potrivește bine cu o întâmplare la care am fost părtaș de curând.

Am fost la un cămin împreună cu niște prieteni și, printre alte jocuri am făcut și un fotbal. Așa că a trebuit să mergem pe terenul de fotbal din sat, ceea ce însemna 10 minute de mers. Imaginează-ți cam 70 de copii gălăgioși mergând spre terenul de fotbal.

Și mai imaginează-ți că ai 12 ani, că ești de la același cămin/orfelinat cu ei și deodată vezi pe mama ta. Ea este îmbrăcată în negru, cu haine sărăcăcioase, și stă lângă un bar împreună cu alte persoane, pe partea cealaltă a șoselei.

Poate că în sinea ta ești dezamăgit că mama ta este săracă, poate are probleme cu băutura sau cu sărăcia, poate că nu are loc de muncă sau .. poate că lucrează ca măturătoare.

Privirea ți se intersectează cu a ei și ridici mâna, pe jumătate, în semn de salut. Dar nimic glas, nimic zgomot, ca nu cumva să observe ceilalți că este mama ta. Nu ai vrea să se abată rușinea asupra ta, nu ai vrea să știe nimeni că ea este… Că e săracă, sau poate murdară…

Șii stop!

Am observat că ridicase mâna pe jumătate și am întrebat: “Cine e acolo? O cunoști?”.  “E mama”- mi-a spus foarte încet. “Vorbești serios? Păi așa saluți tu pe mama ta? Doar o mamă ai pe lumea asta și așa o saluți?”. I-am dat puțin răgaz  să acționeze și a strigat: “Săru’mâna, mama. Mă duc la terenul de fotbal”. L-am simțit cum devenise mai senin pentru că a avut curajul să spună asta. 

Se treziseră niște sentimente ciudate în mine. Și eu am fost așa. Și mie îmi era rușine când eram copil; îmi era rușine să mă laud cu părinții mei, îmi era rușine să mă mândresc cu frații mei. Dacă ne vedeam pe stradă .. parcă eram necunoscuți. Dar nici acasă nu spuneam mamei vreodată că o iubesc, deși ea mă iubea. E mare lucru să știi să-ți manifești dragostea.

Toate gândurile de sus mi-au trecut prin minte cam într-o secundă, apoi i-am ținut un discurs pe tema “Niciodată să nu-ți fie rușine să o iubești pe mama ta.”. Poate că avea motive să se rușineze cu mama lui, dar nu ar fi avut motive să nu o salute, să nu o cinstească… să nu o iubească.

Știți ce? Dumnezeu a pus “cinstirea părinților” printre primele porunci, pentru că El cunoaște cel mai bine pe om. Poate cândva vom fi și noi părinți, poate vom fi neglijenți, poate vom fi chiar răi, poate vom sta departe de ei, dar gândiți-vă ce zguduite ne-ar fi sufletele să vedem dragoste din partea copilului pe care nu l-am iubit. Dragostea face să cadă răutatea, sau neglijența. Mai ales dragostea … pe care n-o merităm!

Dacă părinții tăi nu știu să te iubească, trebuie sa le dai tu o lectie. Cum poți câștiga pe cineva dacă aștepți dragoste doar din partea lui? Dacă există mame care nu își iubesc copiii, cred că ar trebui să existe copii care își iubesc mamele.   

Neglijați? Toți am fost. Abandonați? Nu prea! Adevărul este că puțini dintre prietenii mei au fost părăsiți de părinți. Cred că majoritatea avem motive să fim recunoscători pentru părinții noștri și n-o facem. Avem motive să îi apreciem, chiar să ne mândrim cu ei și n-o facem. Avem motive să-i îmbrățișăm și totuși trântim uși. Eu am fost așa. Dar știți ce mai avem? Unii dintre noi mai avem timp să schimbăm asta!

Vă recomand să dați share cu generozitate, pe blogurile voastre, pe Facebook. Uite aici link. Copy – paste 🙂  https://www.youtube.com/watch?v=7EyniGvsVg8