De vreo patru zile am tot încercat să-mi fac timp şi să vizionez povestea lui Abigail Smith. Am găsit-o pe blogul lui Marius Cruceru şi intuiam despre ce ar fi vorba. Dar nu am vrut să vizionez povestea ei în grabă. Când asculţi o lecţie, trebuie să ai măcar puţină concentrare şi cred că asta am căutat. Bolnavii de cancer, precum Abby, cugetă cel mai mult cu privire la viaţă “Ce e viaţa? Cum trebuie trăită? Care este rostul meu? Ce pot să mai fac în puţinul timp care mi-a mai rămas? Cum pot să fiu o încurajare?..”
Iată ce spunea Abby:
“Regret faptul că m-am îngrijorat. Din cauza asta mi-am făcut chiar mai mult rău, pentru că deveneam neliniştită, deznădăjduită. (…) Poţi să treci prin suferinţă pe cont propriu, sau să treci împreună cu Dumnezeu. E alegerea fiecăruia. (…) Am căpătat o pace de nedrescris.”
Mi-a plăcut credinţa ei, cum a ajuns să nu-i mai fie frică de moarte; mai degrabă avea temeri ca nu cumva să risipească timpul care i-a mai rămas.Spunea: “Fiecare zi este un dar de la Dumnezeu! Cel mai mare lucru pe care am putut să-l fac a fost să trăiesc fiecare zi în parte, făcând cât mai mult bine”
Iată o înregistrare, puţin mai detaliată – înregistrată în ianuarie 2013 – puţin după aflarea veştii că are cancer.
Povestea ei este mai fericită decât a multora. Nu şi-a risipit viaţa ci a trăit-o frumos şi acum sufletul ei, cred că, este în ceruri! Oare câţi au nădejdea asta?
“She lived and she loved”
7/11/89 – 12/7/13
Cine citeşte să înţeleagă! 