Dreptul de a se juca

De mai bine de o săptămână nu am mai avut timp de scris, deși am avut mai multe surse de inspirație ca de obicei. Lucrez iarăși printre copii și tot adun momente frumoase, pe care aș vrea să le memorez pe undeva, așa că voi scrie măcar puțin din ceea ce am observat.

Eram undeva printr-o pădure și tocmai începusem să cărăm lemnele către focul de tabără. Cu mine erau niște adolescenți foarte harnici care tocmai ieșiseră din duș, și mai aveau doar un rând de haine curate – cred. Le-am arătat cum să  țină lemnele, așa ca să nu se murdărească. . . și nimic. Parcă nu le păsa deloc. Le-au luat pe umeri, le-au lipit de șolduri  – lemne umede și noroiase.  Am râs de ei, și ei la fel, apoi tot eu i-am scuzat: “Lasă că are mama mașină de spălat”.  Un adult ce-ar fi făcut? Ar fi avut grijă să nu își murdărească ultimul tricou curat.

Apoi mi-am amintit că nu era prima dată când m-a surprins treaba asta la ei. Cu doar câteva ore mai devreme jucaseră un joc care le cerea să urce pe o folie alunecoasă. Imediat s-au făcut una cu noroiul, și nu plângea niciunul după haine. Sperau doar să câștige proba.

Inițial ne-am amuzat pe seama lor dar ne-am decis mai apoi să facem și noi, organizatorii jocurilor, proba respectivă pentru a râde și ei de noi. Așa că ne-am mozolit și noi cu noroiul de pe lângă ciolofan. Au râs și ei de noi.

Sunt trist când văd că unor copii li se taie dreptul la bucurie și joacă. Copilăria le este înhibată de prea multe ori, din comoditatea părinților. “Nu face aia!”, “nu ai voie acolo”, “nu mișca”, “taci din gură”.

Ei se folosesc de lucrurile primite, pentru a se bucura. Adulții încep să strângă lucruri pentru a se bucura.

Eu cred că au și ei dreptul de a greși, în procesul acesta, iar noi avem dreptul de a-i ridica și încuraja la ceea ce trebuie.

Cred că au dreptul la joacă și noi trebuie să facem pași în direcția asta, pentru că altfel vom avea o lume tristă.

O zi plăcută vă doresc:)