RSS

Despre bunici

14 Dec

Hands of elderly person holding walking stickBunicul meu a fost dintotdeauna un om puternic. Îmi amintesc de stricteţea lui încă din copilărie, de respectul şi teama pe care i le purtam. Ştia să fie comic când vrea, dar mai mult era sobru. A fost în armată şi are o inimă de soldat, foarte bine ordonat în felul lui, foarte hotărât în ceea ce face şi chiar este foarte solid la cei 80 de ani ai lui.

Până de curând nu am înţeles prea bine motivul pentru care este atât de strângător , sau poate econom; Mi-a explicat Ionuţ de la Lepşa ideea care îmi lipsea, anume că oamenii aceştia bătrâni au prins perioada războiului şi perioada de foamete în care risipa era privită totuna cu păcatul.

Partea care m-a măcinat, poate i-a fost transmisă din copilărie,  a fost faptul că nu l-am văzut prea des să plăngă. Nu îmi vin multe momente în minte! Poate că, în perioada în care a crescut el, aşa gândeau toţi că lacrimile trebuie oprite şi emoţiile controlate. Dar eu nu am fost niciodată de acord cu asta! Şi mă chinui să scap de aceiaşi boală, ereditară, de a-mi exprima sentimentele..

Dacă lacrimile sunt atât de puţine, dragostea începe să scadă. Eu nu cred în dragoste fără lacrimi. Trebuie să plângi pentru necazurile celor iubiţi chiar dacă asta pare drept slăbiciune. Şi trebuie să îţi tremure vocea atunci când greşeşti şi spui “Iartă-mă!”, tremurat care ţine lacrimile pe pleoape.

Nu l-am văzut în prea multe situaţii să plângă în copilăria mea, dar simt că la bătrâneţe a început să se schimbe, nu exagerat de mult, pentru că un copac crescut strâmb nu poţi să-l îndrepţi. Simt că se schimbă pentru că, înainte să mă mut în Anglia, îmi amintesc cu ce emoţii îmi povestea cum a ajutat un sărac cu nişte pâine şi nişte pateuri. A început să devină mai sensibil şi cu copiii, şi nu l-am mai auzit de foarte mult timp să se certe.

Iar, ca să să trec la subiect, trebuie să menţionez mai întâi că săptămâna trecută bunica mea a stat câteva zile internată în spital, cu perfuzii. De când mă ştiu pe lume, bunica a fost  mereu sănătoasă şi puternică; niciodată nu a fost atât de bolnavă încât să meargă la spital. O pneumonie urâtă i-a tăiat pofta de mâncare şi i-a slăbit puterile. Din câte am înţeles, acum se simte mai bine şi poate să mănânce.

Picture 32Bunicul n-a vrut să o viziteze la spital de teamă să nu înceapă să plângă acolo, şi să nu-i facă nici ei rău. Dar a avut curajul să plângă acasă, la o discuţie cu mama şi tata. Îmi povestea fratele meu că se simţea prea singur şi a mers să îşi verse amarul. Ceva din inima lui, tare ca un scut, s-a sfărâmat şi l-a trezit la realitatea iubirii. Iubirea schimbă pe oameni.

 

Teama de a pierde persoana iubită, te face sensibil. Te face să plângi, să fi generos cu sentimentele.

De ce uităm că nimeni nu ne aparţine atât cât vrem? De ce ne ascundem lacrimile?

Advertisements
 
Leave a comment

Posted by on December 14, 2014 in Cugetare, Familie

 

Tags:

Scrie părerea ta ...

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: