RSS

Despre nisipuri mişcătoare – păcat şi depresie

18 May

Depresia

Atât de uşor este să cazi în depresie în zilele noastre. Azi poţi fi cel mai fericit om, dar în câteva ore poţi să ajungi să fii cel mai nefericit. Asta se întâmplă pentru că nu toate lucrurile merg întocmai cum ne dorim noi. Mai avem oftici personale, primim veşti proaste, nu ne place vremea, s-au stricat planurile noastre măreţe, suntem criticaţi de persoane importante, ascultăm o melodie deprimantă, cineva ne-a greşit sau noi am greşit cuiva, suntem neglijaţi de persoanele dragi nouă sau pur şi simplu “nu ne mai ajunge” ceea ce avem.

Este clar că este uşor să devii depresiv, dar poate fi grav atunci când depresia devine un mod de viaţă. Este grav când începi să uiţi de lucrurile importante şi să-ţi afunzi gândurile în neîmplinirile tale. Începi să devii egoist şi să nu-ţi mai pese de alţii. Începi să eviţi lumea. Ceva din caracterul tău se schimbă şi este observabil de cei de lângă tine, iar apoi este preşul ideal pe care poate să calce Ispititorul. Să fii depresiv poate fi pasul dinaintea următoarelor compromisuri pe care le poţi face, care pot fi mai clar numite păcate!

Păcatul

Cum poţi să îţi mai revii după ce ai căzut în vre-un păcat mai mare? Mai ales că în asemenea momente sufletul este atât de derutat. Ştii că ai greşit înaintea lui Dumnezeu, dar nu ştii dacă mai are rost să încerci iarăşi să îngenunchezi; poate că simţi cum speranţele ţi-au fost năruite, şi te miri de tine însuţi, de faptul că este ceva în tine ce încurajează păcatul respectiv din viaţa ta. Totul s-a petrecut atât de rapid – adineaori erai un om integru, plin de credinţă şi o puritate frumoasă a sufletului, iar un moment mai încolo ai simţit că te cufunzi în întuneric şi nu te-ai împotrivit destul. Ai mers până în momentul când deja ţi-era greu să te mai întorci curat.

Porcul care îşi bagă nasul în noroi poate să se afunde cu tot trupul – nu îl deranjează nici mirosul, nici mizeria –; îi place mediul respectiv, e casa lui. Dar tu, suflet curat să devi întocmai ca un porc? Asta ar fi trist!

Când ai ajuns să stai în întuneric sau să te afunzi în nisipuri mişcătoare ar fi bine să priveşti înapoi, la raza de lumină pe care ai lăsat-o în urmă, la pământul solid pe care obişnuiai să mergi şi nu-ţi dori înnecul prin afundarea în nisipurile mişcătoare ale păcatului, nu-l accepta!

Am să-ţi las o descriere profundă, scrisă de Victor Hugo, a ceea ce ar simţi un om care se scufundă în nisipuri mişcătoare. Cugetă la această descriere, verifică dacă nu cumva personajul care se scufundă eşti chiar tu.

“Se întîmplă, uneori, pe anumite coaste ale Bretaniei sau ale Scoţiei, ca un om, un călător sau un pescar, mergînd în timpul refluxului pe nisipul mării, departe de ţărm, să-şi dea seama deodată că de cîteva clipe merge cu oare­care greutate. Plaja parcă ar fi smoală sub picioarele sale ; talpa se lipeşte de ea ; nu mai e nisip, ci clei. Locul e cu desăvîrşire uscat, dar la fiecare pas pe care îl faci, îndată ce ridici piciorul, urma lăsată de el se umple de apă. Ochiul, de altfel, nu a observat nici o schimbare ; plaja nemărginită e netedă şi liniştită ; nisipul are aceeaşi înfăţişare peste tot, nimic nu deosebeşte pămîntul sănă­tos de cel care nu mai e ; norişorul vesel al purecilor de mare sare zgomotos pe picioarele trecătorului. Omul îşi urmează drumul, merge drept înainte, o ia spre uscat, încearcă să se apropie de coastă. Nu e neliniştit. De ce ar fi neliniştit ? Numai că simte ceva, ca şi cum greutatea picioarelor i-ar creşte cu fiecare pas pe care îl face. Pe neaşteptate, se scufundă. Se scufundă de două-trei degete.

Cu siguranţă că nu se află pe drumul bun, se opreşte pentru a se orienta. Deodată priveşte spre picioare. Pi­cioarele i-au dispărut. Nisipul i le acoperă. îşi scoate picioarele din nisip, vrea să se întoarcă din drum, por­neşte înapoi ; se scufundă şi mai adînc. Nisipul îi ajunge la gleznă, se smulge din el, se aruncă spre stînga, nisipul îi vine la pulpe, se aruncă spre dreapta, nisipul îi vine la genunchi. Atunci îşi dă seama, cuprins de o spaimă nespusă, că a intrat în nisip mişcător şi că se află în locul acela groaznic unde nici omul nu poate merge, nici peştele nu poate înota. îşi azvîrle povara, dacă poartă vreuna, cum îşi aruncă, în valuri, încărcă­tura o corabie în primejdie ; e prea tîrziu, nisipul i-a trecut de genunchi.nisip miscator

Strigă, face semn cu pălăria sau cu batista : nisipul îl soarbe din ce în ce mai mult ; dacă plaja e pustie, dacă uscatul e prea departe, dacă bancul de nisip are faimă prea rea, dacă prin împrejurimi nu se află nici un erou, s-a sfîrşit, e osîndit să se înece în acest nisip. E condam­nat la acea îngropare cumplită, înceată, sigură, neîndură­toare, cu neputinţă de întîrziat sau de grăbit, ce ţine ore întregi, ce nu se mai sfîrşeşte, ce te prinde în picioare, liber şi sănătos, ce te tîrăşte în jos, te trage tot mai mult la fiecare sforţare pe care o încerci, Ia fiecare strigăt pe care îl scoţi, ce pare că vrea să-ţi pedepsească împotrivi­rea printr-o îmbrăţişare mai strînsă şi-l face pe bietul om să se întoarcă încet în pămînt, dîndu-i răgaz să privească zarea, copacii, cîmpurile verzi, fumurile satelor din cîmpie, pînzele corăbiilor de ,pe mare, păsările care zboară şi cîntă, soarele, cerul. Înecul în nisip e mormîntul care se preface în talaz şi care se ridică din străfundul pămîntului spre un om în viaţă. Fiecare minut e un cioclu necruţător. Nenorocitul încearcă să se aşeze, să se culce, să se tî-rască ; orice mişcare pe care o face îl înmormîntează ; se ridică, se scufundă ; se simte înghiţit, urlă, se roagă, strigă spre cer, îşi frînge mîinile, e disperat. Iată-l în nisip pînă la pîntece ; nisipul îi ajunge la piept; nu mai e decît un trunchi. Ridică mîinile, scoate gemete cumplite, zgîrie nisipul cu unghiile,   vrea   să se ţină   de   această cenuşă, se sprijină în coate pentru a se smulge din înve­lişul acesta moale, plînge cu hohote ; nisipul se urcă. Nisipul îi ajunge la umeri, la gît, numai faţa i se mai vede acum. Gura strigă, nisipul i-o umple : tăcere. Ochii încă mai privesc, nisipul îi închide : noapte. Apoi fruntea descreşte, cîteva şuviţe flutură pe deasupra nisipului ; o mînă iese, găurind faţa plajei, se mişcă, se zbate şi se face nevăzută. Groaznică pieire a unui om.” (V. Hugo – Mizerabilii)

Adu-ţi aminte cum era viaţa înainte să cazi în depresia ta, sau mai rău înainte să cazi pradă poftelor păcătoase. Gândeşte-te la bucuriile pe care le-ai trăit în familia ta, l­ângă prietenii tăi. De zâmbetul soţiei/soţului! De bătaia pe umăr din partea mentorului tău. Aminteşte-ţi momentele când ai călătorit şi ai admirat natura, peisajele minunate. Aminte­şte-ţi când ai putut să ajuţi o persoană, şi bucuria pe care ai reuşit s-o produci pe chipul dar şi în sufletul acelei persoane. Gândeşte-te la gânguritul bebeluşului care râdea la tine fără să meriţi. Aminteşte-ţi că ai mai fost în stări proaste, în depresii cumplite şi totuşi s-a întâmplat ceva, ceva care ţi-a dat putere să mergi mai departe. Aminteşte-ţi că ai mai căzut în capcana păcatelor de multe feluri, în capcana devoratorului de suflete şi totuşi a fost Cineva care te-a ridicat de acolo şi ai ştiut că eşti iertat. Ai ştiut pentru că ţi-a mai oferit încă o zi de viaţă, şi încă una, şi încă una, iar mai apoi o bucurie, o altă bucurie şi câte alte beneficii!

Chiar dacă te cufunzi tot mai mult, chiar dacă simţi că sufletul tău este neputincios tu nu te lăsa! Mai poţi face un singur lucru: Strigă! Este Cineva care te aude, cineva mereu aproape.

Ştii ceva? Dacă rămâi în starea asta greşită, fie de păcat sau depresie, pierzi mult. Ai putea profita de această noapte a sufletului, când te vezi nenorocit, murdar şi mic ca să ceri ajutorul lui Dumnezeu. Consider că avea dreptate Victor Hugo când spunea:

“Pupila se măreşte noaptea şi ajunge să întrezărească puţină lumină, după cum sufletul se măreşte în nenorocire şi ajunge să dea acolo peste Dumnezeu”

Sufletul omului nu este făcut ca să trăiască într-o colivie, rob al păcatului şi poftelor! Nu este făcut ca să aibă aripile tăiate şi să meargă încoace şi încolo  cu capul în jos, ca o găină plouată! Sufletul este făcut ca să fie liber, să fie puternic şi numai Dumnezeu ştie cum să facă sufletele libere şi puternice.

Să fii ucenic, să fii ascultător de Cuvântul Lui Isus Hristos îţi garantează următoarele: “… veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi.” (Evanghelia dupa Ioan 8: 32) Şi dacă s-a întâmplat s­ă rătăceşti, să suferi, ai ocazia astăzi să te întorci la El. Dumnezeu nu te ţine cu forţa ci îţi dă libertatea să alegi. Dar nu poţi alege să trăieşti în păcate, în depresii atâta timp cât cunoşti adevărul.

Ţine minte următorul adevăr:

 “Cei ce se încred în Domnul îşi înnoiesc puterea, ei zboară ca vulturii; aleargă, şi nu obosesc; umblă, şi nu ostenesc.” (Isaia 40:31)

Advertisements
 
Leave a comment

Posted by on May 18, 2013 in Cugetare, Eseuri, Incurajare

 

Tags: , , , , ,

Scrie părerea ta ...

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

 
%d bloggers like this: